timidus-essensis

Am ajuns ultimul – am şi plecat târziu şi m-am şi rătăcit pe drum. Nu i-am reţinut numele (foarte rar reţin numele din prima, cu atât mai puţin la “ronduri de prezentare” când cunosc mai mulţi oameni noi de-odată), poate şi pentru că m-a luat pe nepregătite zâmbetul fermecător. M-am tras ulterior mai la o parte, vorbind cu oamenii pe care-i ştiam din încăpere, dar observând-o pe furiş. Foarte drăguţă, nu numai zâmbetul. Blondă, înaltă, îmbrăcată lejer, fără a “expune” ceva, ceea ce mi-a plăcut. Atât de mult încât mi-am zis că o să-mi încalc principiul conform căruia evit abordarea fetelor singure de la petreceri şi voi încerca o conversaţie – “mai încolo, să se mai aşeze situaţia, să vină o ocazie spontană”.

Exact când gândeam acestea, am văzut-o cum îşi ia “la revedere” de la gazdă, şi… pleacă.

“E clar că n-o interesezi”, zice Maimuţa De Pe Umărul Drept, cea care crede că are întotdeauna Dreptate. “E a 5-a oară, cred, când îi propui să vă vedeţi, şi de fiecare dată n-a putut. Înţelege, omule, nu vrea. Dacă voia, se găsea o cale.”

“Nu neapărat”, şopteşte Maimuţa De Pe Umărul Stâng, cea Empatică. “Ai încredere în intuiţie, ai ’simţit’ din corespondenţă că poate e ceva acolo. Poate într-adevăr ai avut ghinion şi e o perioadă foarte ocupată, sau poate chiar simte şi ea că ar putea fi ceva în plus şi nu vrea să se complice… nici nu locuiţi în acelaşi oraş… cine ştie prin ce o fi trecut şi a marcat-o, poate nu vrea mai mult, dar îi face plăcere dialogul ocazional, nu vrea să te piardă complet de partener de discuţie, ăsta e un semn bun.”

“Sau poate e politicoasă şi nu vrea să-ţi dea flit, exact cum eşti şi tu când simţi că cineva te place dar sentimentul nu e reciproc. E prietenoasă, şi atât, pentru că aşa e ea, drăguţă şi prietenoasă. Cu toată lumea.”

“Trebuie să ai răbdare. Şi să mai încerci. Poate chiar va înţelege, şi va aprecia. Ca şi tine, nu cred că ar fi atât de volubilă dacă n-ar fi ceva, acolo, cât de mic.”

“Nu cred că n-a înţeles, e fată deşteaptă. Te amăgeşti, ştii foarte bine cum o să se termine.”

“Poate n-a vrut să înţeleagă, din cine ştie ce motive. Poate mai trebuie timp.”

“La aşa o fată frumoasă? Eu mă mir şi acum că încă nu ţi-a spus că are prieten şi s-o laşi în pace. Timpul va lucra, dar în defavoarea ta. Ce, crezi că băieţii din jurul ei sunt orbi?”

“Răbdare.”

“Treaba ta. Eu ţi-am zis.”

“Tu mai taci.”

“Ba tu să taci.”

“Ba tu să taci.”

Şi uite-aşa îmi fac capul calendar, Maimuţele. Pentru că evident că tot dialogul lor se poarte pe calea cea mai scurtă, prin capul meu.

"Eşti o persoană pe care mi-ar plăcea s-o cunosc mai bine. Vrei să ieşim la o cafea?"
"De ce ţi-ar plăcea să mă cunoşti mai bine?"
"Pentru că eşti frumoasă şi interesantă. Ştii cum sunt băieţii – prima reacţie e vizuală, n-ai ce să-i faci. Dar din atitudinea ta, din limbajul corpului, din cum văd că vorbeşti şi te mişti, deduc că se întâmplă multe înlăuntru, că ai avea multe lucruri interesante de spus, pe care de obicei le ţii pentru tine. Mi-ar plăcea să ascult ce-ţi trece prin cap, am senzaţia că aş avea lucruri interesante de învăţat. Ce zici, stăm la o şuetă?"

Dialoguri de genul ăsta îmi trec de obicei seara prin cap, şi mi se par destul de realizabile.  Dimineaţa mi se par stupide. Poate e o diferenţă în cantitatea de hormoni din organism, între seară şi dimineaţă, dar de unde aseară puteam chiar vizualiza scena, azi-dimineaţă mi se pare că nici în o mie de ani n-o să am detaşarea să spun propoziţiile penibile de mai sus.

În cazul de faţă e şi bine aşa, pentru că azi am văzut-o coborând din maşina condusă de un bărbat, pe care l-a sărutat tandru şi îndelung. Acum înţeleg de ce e reţinută, tăcută (cu efectul de "misterioasă", în gândul meu) – nu vrea să fie abordată!

Bine că pot fi relaxat, jovial, chiar "cool" şi uneori (am impresia) şarmant (doar) în prezenţa unor fete care nu mă "interesează".

Şi am sentimentul că ea m-ar plăcea. Poate e doar în mintea mea egocentrică, dar nu cred. Şi acest gând îmi produce, pe lângă un inevitabil şi relativ pansament pentru orgoliu, un sentiment de angoasă. Nu vreau să sufere. Ca atare m-am ferit să fiu prea prietenos, să dau orice semne care s-ar putea interpreta ca interes de "acel gen". La un moment dat m-a bătut chiar gândul de a lăsa voit o impresie proastă – din fericire m-am abţinut la timp. Asta o pot face şi natural, ar fi exagerat să mă mai şi străduiesc.

Nu ştiu dacă e reflexul "în oglindă" la ce am simţit când fetele pe care le-am plăcut nu mi-au întors sentimentele sau e doar dorinţa obsesivă de a evita să cauzez neplăceri altora – şi responsabilitatea, povara care decurge din asta.

Maimuţa de pe Umărul Drept, cea justiţiară, îmi spune că nu trebuie să mă simt responsabil pentru sentimentele altcuiva. Îmi vine greu, şi mă întreb dacă-mi vine greu pentru că sunt eu defect, sau pentru că e normal să-mi vină greu (cum zice Maimuţa de pe Umărul Stâng, cea empatică).

Cum, ca de obicei, adevărul o fi undeva pe la mijloc, îmi zic că trebuie să fiu doar atent să nu am EU nimic să-mi reproşez – în rest, fiecare cu ce-are în cap. Sau în "inimă".

Cum ies din zona de confort şi mă dau mai îndrăzneţ, cum o dau în bară. Ca urmare, mă retrag în carapace să-mi ling rănile, şi nu mai ies multă vreme. Lucru care probabil mă face şi mai nepregătit pentru următoarea ieşire din zona de confort, când iar o dau în bară. Şi tot aşa.