timidus-essensis

"Pot să vă ajut să duceţi cutia?"

 

Se opintea cu o cutie destul de mare de carton, de prăjitor de pâine sau ceva asemănător, iar faţa-i drăguţă purta o grimasă a lehamite, probabil relativ la cutie.

 

M-am uitat înapoi de câteva ori, repetând fraza de mai sus în gând, alternativ cu întrebarea "să mă întorc s-o ajut, să nu mă întorc"?

 

"Întoarce-te!" (Maimuţa de pe Umărul Stâng)

"…"

"Întoarce-te!"

"… … …nu am chef azi".

 

Abia după ce m-am întors şi am plecat în direcţie opusă, iar ea a dispărut din raza vederii, mi-am zis – "trebuia să te întorci".

"X e foarte interesată de tine". Remarca a venit ca o lovitură de măciucă. Trebuie să recunosc că faptul în sine nu m-a surprins (am mai vorbit despre această presimţire) cât modalitatea francă de a aborda a "părţii terţe". Nici măcar nu eram singuri la masă, ci între cunoscuţi. Şi nici măcar nu se străduia să vorbească încet – avea o misiune de îndeplinit şi gata.
 
N-am ştiut ce să răspund, aşa că am tras de timp prefăcându-mă foarte şocat. "Ce, te surprinde?" "Da", (în gândul meu – "abordarea"). "Păi de ce crezi că am aranjat excursia aceea împreună?"
"Aha."
"Deci, ce zici?"
"Poftim? Stai un pic, să-mi revin."
"Bine, revino-ţi, mă duc până la baie şi când mă întorc îmi spui."
Când se întoarce – "ei, deci?"
"Hai să nu vorbim acum – mai târziu, între patru ochi."
"…bine, mai târziu.  …da’ mai târziu, în ce direcţie e, da sau nu?"
Am dat ochii peste cap şi am dat din cap, fără a spune nimic.

Acel "mai târziu" n-a mai venit, ne-am luat cu altele. A rămas că vorbim sâmbătă de "chestiunile personale". Măcar am câştigat timp să mă pregătesc psihologic.

Ce-i răspund?

Ar fi mai multe variante. Una, adevărul gol-goluţ: să zicem că trecem peste caracteristica antiromantică a propunerii, care e un turn-off din start; chiar şi tratând propunerea de afaceri" (aşa a sunat) la modul serios, fata e ok, dar nu mă atrage. Nici fizic, dar mai ales psihic. Nu scânteie, nu nimic. Deci nu, îmi pare rău, ca "prieteni" e ok, dar atât. (Partea din paranteză n-aş spune-o).

A doua variantă ar fi tot adevărată – gândul mi-e la altcineva. Ceea ce e corect în sine. Că e foarte improbabil că va ieşi "ceva" cu "altcineva", asta e altă problemă şi n-aş menţiona-o. Dacă-mi va replica cu povestea vrabiei in mână versus cioara de pe gard, ei bine, cioara de pe gard, clar. 

<i>"You could get laid"</i>, îmi şopteşte Maimuţa de pe Umărul Drept, cea Pragmatică.
"Nu eşti atât de disperat", replică Maimuţa de pe Umărul Stâng, cea Empatică. "Ar fi meschin şi nu vrei asta, mai ales că din câte am înţeles ea e "fată serioasă", creştină, mers la biserică, etc. – foarte improbabil că ar tenta-o o afacere strict sexuală. Pe lângă că locuieşte în alt oraş, n-ar avea nici un sens. E trist că hormonu-ţi clocoteşte, dar n-ai ajuns atât de slab încât să cedezi de la prima ofertă. Nu pentru asta ai trecut prin ce-ai trecut. Chiar mi-e ruşine de acest gând." (cu o privire plină de reproş către Maimuţa de pe Celălalt Umăr)

Cum refuzi o fată? Da, interesul ei mă flatează "la orgoliu", dar în acelaşi timp îmi dă bătăi de cap. E posibil şi să-mi fac prea multe griji şi să nu fie atât de grav, dar n-aş vrea s-o fac să sufere în vreun fel, Maimuţa de pe Umărul Stâng e foarte dominantă la acest capitol empatic. Nu (mai) vreau să cauzez suferinţe emoţionale de acest tip, mi-a ajuns; se pare însă că nu e după cum vreau.
Mi-ar plăcea să ştiu varianta care ar face-o să sufere mai puţin. Înclin spre varianta 2.

Nu mă pot concentra deloc când e o femeie frumoasă în încăpere. A fost un şoc când am dat nas în nas cu ea, blondă, trăsături frumoase, ochi mari verzi… oh. Toate sistemele mi s-au dat peste cap, ledurile s-au aprins, alarmele au început să sune.

 

Ce fac, cum mă port? Mă uit la ea? Cât? Unde? În ochi? Dacă mă uit în ochi mă pierd şi nu mai înţeleg ce spune. Dacă nu mă uit la ea deloc nu e iar ciudat?
Am senzaţia că spun doar platitudini. Să evit să vorbesc cu ea? Iar ar fi ciudat. Măcar de-aş putea să nu mă mai foiesc.

 

În plus, am senzaţia că e de genul "conştientă de frumuseţea ei", foarte serioasă, rece, distantă, gard invizibil care zice "ştiu că vrei, dar nu". Păi nici nu e de mirare, probabil mecanism de apărare dezvoltat de-a lungul anilor faţă de ochi "flămânzi".

 

Aş vrea să fiu relaxat şi amabil-dezinteresat cu ea, cum sunt cu celelalte colege care nu mă atrag, şi cu care mă înţeleg foarte bine – dar nu-mi iese. Tocmai a trebuit să vorbim mai mult de 2 propoziţii, şi de la a 3-a deja am inceput sa devin constient de propriile reactii, din nou dilemele constiente "ma uit la ea, nu mă uit? mă uit… unde mă uit? fii atent la ce vorbeşte! ah, au fugit ochii la umerii fără mâneci, înapoi la ochi, ooo, ajunge, acum ne uităm în jos", etc. Simţeam cum creşte tensiunea progresiv, mă întrebam dacă oi fi roşit, simţeam cum mă fâstâcesc şi încep să vorbesc tâmpenii pe fond de blocaj ideatic, pe un ton prea energic faţă de platitudinea conţinutului.

 

Şi peste toate astea mai trebuia purtată şi o conversaţie cât de cât logică! Greu…

 

Mi-e foarte clar că "nu e nici o şansă", şi e foarte în regulă, dar totuşi aş vrea măcar să mă placă, indiferent şi dezinteresat. Şi simt că nu e cazul. Poate pentru că nu-mi e indiferent şi dezinteresat.

 

. 

- Nu vă supăraţi, aveţi să schimbaţi o bancnotă în mărunt?

- Ăă.. să mă uit. [ştiu că n-am, dar mă caut prin buzunare
să trag de timp, e drăguţă]. N-am, din păcate. ("Dar vă invit la o
cafea peste drum, şi ne schimbă acolo.")

- Bine, nu-i nimic, mulţumesc oricum.

- Cu plăcere. La revedere .

- La revedere.

 

De prisos spus, propoziţia din paranteză (how cheap is that, by the way) a fost doar în gândul meu, şi doar după ce am plecat.

- Bună seara!

- Bună seara!
 [ - Dumneavoastră eraţi mai devreme în faţa mea, la semafor!
   - A, da?
   - Da. Dar aţi luat-o în altă direcţie, pe unde aţi venit?
   - Pe strada cutare.
   - Aha. Eu am venit pe dincoace, se pare că e mai scurt, ştiaţi?
   - A, nu ştiam că e mai scurt.
   - Ce chestie, să fim vecini. Sper să ne mai întâlnim, poate venim acasă împreună.
   - Da, poate. ]
  – La revedere !
  – La revedere!

…

Dialogul dintre paranteze a avut loc doar în mintea mea, aproape imediat după ce m-am îndepărtat cu pas grăbit de blonda foarte drăguţă cu care m-am intersectat brusc lângă bloc. Cel puţin, la o privire fugară mi s-a părut foarte drăguţă, de mai mult n-a fost loc, surpriza şi panica aferentă fiind prea mare.

am facut un cadou unui prieten. o chestie mica, dar cu valoare simbolica . a fost dat pe spate, pentru el a fost un "big deal", si m-a sunat sa-mi spuna, inca emotionat.
n-am stiut cum sa reactionez. am zis "cu placere, absolut meritat", si apoi am schimbat aproape imediat vorba. instinctiv, fara sa vreau. "si, ce mai faci?"

a fost un mic moment in care "vraja" s-a rupt. conversatia a continuat pe un ton normal, despre chestiuni banale. emotia din voce s-a potolit.

mi-e teama sa nu-i fi stricat bucuria omului. ma bucur foarte mult ca i-a placut, reactia mi-a depasit asteptarile, lucru care ma flateaza foarte tare. si totusi, n-am fost in stare nu numai sa-i transmit bucuria mea de bucuria lui, dar nici macar sa "mentin flacara" de partea cealalta.

nu stiu de ce. parca am alergie la efuziuni sentimentale.

Am văzut-o prin geamul restaurantului, în timp ce aşteptam la trecerea de pietoni. Era chiar cu faţa spre mine, la masă cu un individ. Frumoasă… brunetă, cu părul buclat prins la spate, ten mai degrabă deschis, buze pline exact atât cât trebuie, ochi de căprioară, îmbrăcată într-o cămaşă albă simplă… ahh… cap numai bun de pus pe piept şi dezmierdat.

Conform tradiţiei, când s-a uitat spre mine fugitiv n-am fost în stare să-mi desceştez fălcile, plecând privirea. Dar apoi m-am uitat din nou la ea, şi ea la mine, şi… am reuşit. I-am zâmbit! Întâi, nici o reacţie. Am insistat însă, la următorul “contact”, şi, minune, mi s-a părut că a zâmbit şi ea!

A fost prea mult… sistemele s-au supraîncălzit, ledurile au început să se aprindă bezmetic, sirenele să sune, aburii virtuali au început să iasă pe urechi, Maimuţa De Pe Umărul Stâng, cea empatică, a leşinat, iar eu, în punctul culminant al acestui haos… m-am uitat rapid în altă parte.

Când, enervat, mi-am forţat din nou privirea spre ea, deja era cu privirea în dreapta, în timp ce bea ceva dintr-un pahar.

Apoi s-a făcut verde la semafor, şi am trecut.
 

unul din cele mai grele lucruri din lume e să-i zâmbesc spontan unei fete frumoase. nu ştiu de ce îmi vine atât de greu, dar fălcile mi se încleştează instantaneu la întâlnirea privirilor, zici că-i reflex pavlov. poate pentru că şi ele se uită serios la mine, fără o tresărire, eventual şi cu "vibe"-uri negative? sau o fi asta doar reacţia lor din cauză că nu zâmbesc eu primul? cine "începe" dialogul de spirală negativă?

 

mă rog, în general uit repede, dar devine frustrant când se întâmplă de câteva ori la rând. 

Servea clătite, şi era încântător de frumoasă, sărind în ochi din toată masa amorfă de feţe comune, în care nu se încadra deloc. Înaltă, foarte subţire, păr lung negru prins în coadă, îmbrăcată simplu, blugi, decolteu negru absolut superb – nu exagerat, dar suficient ca să te bage în boală. Serioasă, concentrată (era lume multă), mişcări simple, nimic în plus. Lângă era probabil prietenul ei, şi el ocupat cu clătitele. Eram convins că rândul meu va ajunge la el, dar – stupoare, m-am trezit brusc ochi-în-ochi cu ea.
“O clătită cu gem de caise , vă rog.”

De încordare n-am fost în stare nici mă car să zâmbesc. Aşa că n-a zâmbit nici ea.
‘Shit’, mă gândeam enervat în timp ce ea prepara clătita cu mâini delicate în mănuşi mari şi albe care le făceau să pară şi mai delicate, ‘uite cum se naşte încă un post pentru blog’.

Noroc că a durat vreun minut până să fie gata clătita, timp suficient să mă reculeg şi să-i spun, calculat la fix în momentul în care mi-a înmânat obiectul, “foarte frumos, mulţumesc”, şi să-i zâmbesc.

Din cauza rapidităţii secvenţei şi nepotrivirii gramaticale, probabil n-a înţeles că mă refeream la ea (cu toate că s-ar fi putut gândi că nu prea avea sens să spun “frumos” unei clătite), ci a crezut că fac o remarcă generală – dar a zâmbit.

Măcar atât.