timidus-essensis

„Se-ntâmplă doar o singură dată,
şi cauţi toată viaţa apoi
dar nu mai găseşti niciodată”

Cred că încep să înţeleg de ce se spune că „există o singură mare iubire”. Pentru că după ce o trăieşti, îţi dai seama că dragostea absolută dintre două persoane este imposibilă.

E atât de simplu. „Sufletul pereche” este, prin definiţie, complementar. Are calităţi pe care eu (un „eu” generic, dar se aplică) nu le am, dare le apreciez. Le consider „aspiraţionale”. Vin în completarea propriei personalităţi. Împreună suntem mai buni decât luaţi separat. Nu numai că mă face să mă simt „împlinit”, dar mă motivează să-mi depăşesc limitele propriei personalităţi, mă motivează să fiu mai bun, mai drept, mai viteaz. Exact la fel şi pentru ea.

Marea Dragoste înseamnă întâlnirea acestui suflet pereche. Totul pare perfect. Din păcate, se pare că mai este un amănunt. Caracterele nu sunt 100% complementare. Întâi descoperim potrivirile, care ne farmecă, dar la sfârşit, marginal, unul din parteneri este mai puternic decât celălalt, fie per ansamblu, fie în anumite puncte esenţiale. Exact punctele unde va fi dezamăgit/ă de celălalt, de obicei în momente critice.

Oamenii prin definiţie sunt atraşi de parteneri mai puternici decât ei. În momentul în care Marea Iubire se dovedeşte mai slab/ă, te dezamăgeşte în nişte puncte esenţiale, de obicei exact acolo unde propriile angoase sunt cele mai puternice, vraja se rupe.

Şansele de găsire a sufletului pereche in the first place sunt foarte mici. Şansele ca vraja să nu se rupă sunt infimissime. Statistic vorbind, dragostea perfectă e atât de improbabilă încât, simplificând, a fost numită imposibilă.

Întâlnirea Marii Iubiri are dublu efect: în timpul „desfăşurării fenomenului”, te face să crezi că da, absolutul există, e real, palpabil, că toate baladele leşinate scrise de looseri, la care suspină domnişoare hipersensibile, ei bine, au temei. Melodiile şi filmele de dragoste nu te mai irită, te fac să zâmbeşti.

După „trecerea fenomenului”, intri în faza „şi cauţi toată viaţa apoi”. Dar, după ce ai văzut ce înseamnă dragoste adevărată, compromisuri de orice fel nu mai sunt atractive. În acelaşi timp, căutarea e dezamăgitoare, pentru că femeile de care eşti atras sunt mai puternice, iar ele n-au nici o înclinaţie faţă de un „mascul” mai slab. Eventual sentimente „materne” sau „de prietenie”. Concomitent, cele care sunt atrase de tine nu te „mişcă” – poate pentru că în subconştient nu le consideri „puternice” tocmai pentru că sunt atrase de tine. Aşa ne mişcăm în cercuri vicioase din universuri paralele, până la revelaţia lui „nu mai găseşti niciodată”, când

„ne strângem apoi de durere
ne-nchidem în suflet de tot.”

Şi stăm. Şi stăm. Dezorientare. Lehamite. Tristeţe. Încercarea de a „compensa” prin concentrarea pe alte aspecte din viaţă. Profesionale, personale. Unele merg, altele nu. Care merg, nu şii încotro, te uiţi înainte cu îngrijorare crescândă. Apoi, natura îşi spune cuvântul, şi încep compromisurile. Căutarea „sufletului pereche” se transformă în căutarea „unui suflet cât de cât potrivit”, „cu care s-ar putea trăi”.

„dar tot mai visăm în tăcere”…

Inevitabil. Undeva, în adâncuri, la un moment dat, revenim asupra statisticii. Statistic (foarte) improbabil nu înseamnă, matematic vorbind, şi imposibil.
Speranţa moare ultima.